Cucuiul iubirii

Gandindu-mă la un trecut, uneori mi se face milă de tânguirea unui biet însărcinat cu otrava așa-zisei iubiri. Au fost multe clipe in care stiu c-ar fi trebuit sa fug (si am si facut-o), dar de fiecare data era ceva care ma tragea inapoi, in acea bezna a nebuniei si-a distrugerii.

Disperarea lui chiar ma facea sa cred ca eu nu recunosc postamentul pe care a zidit el apelativul dragostei. Intr-o noapte si l-a zidit singur, direct in frunte, cu un bocanc.

Dupa un lung si ostenitor “tratament declarativ”, am adormit in neputinta epuizarii dobandite in urma atator crize discursive.

M-am trezit mult mai tarziu, intr-o liniste nefireasca deja si l-am descoperit pe sarguitorul amorului adormit si el langa pat, cu un foarte generos cucui pe care si-l faurise cu propriul bocanc.

'Da’,totusi, de ce?”am intrebat si eu, riscand de-a ma numara iaaar prin randul traitorilor ‘’prea marunti’’ in lumea trairilor ‘’prea marete...”Din prea multa...iubire, evident!...Evideeent!!! (la ce mi-o fi fost capul in toti anii astia?)...In niciun caz, nu din prea multa...nebunie, delir...

Ce spunea Publius in Tristele-i despre “cea pentru care si-a luat pedeapsa”?

Visatorului Rostand, carui copil salbatic ii e leagan sufletul? Salgar si Colma romanticului Ossian, despre ce lacrimi, din ce pricepere s-au invrednicit a indura?

Din ce-a nascocit Virgiliu imbierea in divin? Saadi, in ce-ntamplare, din care voie, a ras de-ar fi ales si-n moarte?...

Fara-n-doiala, doar dragalasenia clipei iubirii, a frumoaselor iubiri, pricinuieste capodopere. In rest, orice-i altceva, cauzeaza doar cucuie...

Poveste fără morală

Mă uit în jurul meu și văd fuioare de amintiri, văd uși care se închid, văd 20 de ani fără culoare.

A început în 1997 și s-a terminat în 2017.

Ating un fuior și mă văd în casa părinților mei, divorțată, cu un copil, pusă la colț, plătind eșecul. Ei îmi spuseseră, eu nu am ascultat.

Alt fuior atins și apare el, cerându-mi să-i fiu soție. N-am avut timp să-l cunosc foarte bine, dar nici nu trebuia atâta timp cât m-a acceptat cu un copil, nu?

Deschid o ușă și intru, cu capul înainte, grăbindu-mă să-mi clădesc familia mult dorită. Dar, se zice că atunci când Zeii vor să te pedepsească, îți îndeplinesc dorințele.

Astfel m-am trezit prinsă în vârtejul unei vieți amare, departe de ce visasem. Un nor de amintiri stă acum deasupra mea și din el cad lacrimi, picături de chin și durere. El, care ar fi trebuit să fie salvatorul meu, s-a dovedit a fi coșmarul vieții mele.

Dar, nu te îneci pentru că ai căzut în apa, ci pentru că stai cu capul sub apă. Iar eu asta am făcut.

Primul episod din care puteam să înțeleg ce mă așteaptă a fost la întâlnirea cu familiile amândurora, întâlnire pe care am pregătit-o până la ultimul detaliu singură (cumpărături, mâncare, aranjamente, călcat haine pentru toți; pe vremea aceea stăteam la părinții lui).

Totul în zadar!

Ai lui (tatăl, mama și sora, minoră fiind) au consumat în mod abuziv alcool, iar ai mei mă străpungeau cu priviri ce mi-au făcut sufletul ferfeniță.

N-am înțeles nimic, așa  de prost suntem făcuți! Am scos în față faptul că el era altfel, diferit de ai lui.

După câțiva ani, a devenit sclavul sticlei.

Un alt semn a fost când a luat ultimii bani din casă, cu care urma să fac mici cumpărături ( financiar eram la pământ) și și-a cumpărat bere, țigări și bilete la pariuri sportive. Fix atât!

Am hotărât să pun punct (a nu știu câta oară), dar iar am eșuat. Eram confuză și manipulată, dar atât de bine, încât nu observam cum îmi bagă în cap doar ceea ce-i trebuia lui.

Copilul cel mare s-a mutat cu chirie, cel mic și-a luat serviciu concomitent cu școala, fiind mai mereu plecat, prietenii ne evitau, părinții sufereau.

Nu mai aveam sentimente, nu știam dacă mai sunt vie. Eram umbra lui, sclava lui, fără speranță, fără viitor.

Și, totuși, s-a întâmplat! Mi-am dat seama că viața nu e doar ce e, ci și ce ar putea fi. Ce poți face din ea!

Și nu vei ști  niciodată ce vă fi până când nu încerci. Încercare mea m-a lăsat fără casă, fără căminul de care ținusem cu îndârjire, fără haine, singură, în fața unei lumi care mă privea suspect, unii chiar îndepărtându-se.

Dar, nu am permis nimănui să-mi omoare speranța!

Am început o viață nouă, dându-mi seama că eu vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc!

Nu există o morală în povestea mea, o înțelepciune profundă ci doar faptul că, după o greșeală imensă , poți continua să trăiești și poți trăi chiar bine.

Viața ne răsplătește și ne pedepsește la fel, uitând ...

Florile albe din părul Irinei

Azi este vineri. Urmează joi și miercuri.

S-a întors cadranul de copilărie pe dos și mi-a arătat că timpul chiar are o fereastră prin care vezi unde ți-ai lăsat frișca de pe degete, strungăreața, fărâmele de pod în care te pitulai pentru a-ți roade (în liniște) unghiile, cămășuța aia lungă de noapte, care ți se învălmășea în porțelanul desculț al picioarelor, pistruii curioși, numărați precum dinții de lapte și, mai ales, florile de vară mărunțele pe care ți le înveșniceai cu șuvițele de năut.

Scăpai câte un clinchet de surâs după fiecare mâță care se ascundea, ca o prăpădită, de frica bunicului.

Și ne hlizeam de fiecare dată când ciuguleam din săpunărițele și violetele bunicii, pândind momentul în care ne puteam preface că scuipatul pe dosul petatelor, ne transforma în niște grațioase domnișoare.

Asta se întâmplă, adesea, în zilele de vineri, când toată lumea se trebăluia în așa fel încât puteam să inventăm trebăluiala noastră.

Am fost acolo, în taină, preț de o panseluță, și m-am plimbat cu sufletul îmbujorat prin curtea mică și îngrijită, am sărit gardul împrumutând cireșele din curtea palatului învecinat și m-am dat de-a dura, cu inima, pe scările pivniței în care am crezut că o inteligență ar fi mai rodnică, doar dacă s-ar izbi de o podină rece.

M-am uitat la visele noastre, cum se luau la bătaie, în timp ce păpușile ni se chinuiau pe sub canapele. Am rămas cu gâtul întins la nemuritoarele bunicii care se agățau în fiecare colț de cameră și-am pândit, o noapte întreagă din veșnicia de visare, marțianul ăla de orologiu care ne speria cu atâta răbdare.

Mi-am notat, pe fiecare clanță, câte uși imaginare am desenat cu capul în locul vitrinei și-am scuturat fiecare dantelă din rochițele de zâne. Și m-am întors, dar nu oricum, ci cu brațele pline de noi și cu umerii pudrați de florile albe din părul Irinei.

• Marie D.